Archive for the ‘Geniu și-n rest pustiu’ Category

Guzganul Rozaliu futăcește

June 15, 2010

Nea Viorică, omul care a tras atâtea sfori încât merg vorbele că nu poate fi crucificat nici măcar dacă insistă careva (și sunt câteva bucăți în regnul ăsta) la cât de bătătorite are palmele, s-a apucat să-și dezvolte gustul pentru lucruri fine și cu ștaif. Și ce loc mai bun în acest sens ar fi putut găsi Hrebenciucul Național decât mirobolantul Pașalâc futăcesc, locul în care vin să se adape atâția și atâția însetați de înțelepciuni unice și de unică folosință, ă?

Să fie primit!

(apropo de asta și de asta)

Micul Prins

May 21, 2010

Odată, pe vremea când aveam eu șase ani, am dat peste o poză minunată, într-o carte despre pădurile virgine, numită “Întâmplări trăite”. Înfățișa un șarpe boa care înghițea o fiară sălbatică. Iată copia acestui desen:

În cartea aceea se spunea: “Șerpii boa își înghit prada dintr-o dată, fără s-o mai mestece. Pe urmă, nu mai sunt în stare să se miște și dorm într-una, timp de șase luni, cât ține mistuitul”.

M-am gândit atunci îndelung la peripețiile din junglă și am izbutit să fac la rându-mi, cu creion colorat, primul meu desen. Desenul numărul 1. Era așa:


Le-am arătat oamenilor mari capodopera mea și i-am întrebat dacă desenul acesta îi sperie. Ei mi-au răspuns:
– De ce să te sperii de-o pălărie?

(merci, Antoine)

Planul meu de viață

May 16, 2010

La 30 de ani m-am lăsat de fumat.
La 40 de ani m-am lăsat de băut.
La 50 de ani o să mă las de mâncat orice, oricât, oricând.
La 60 de ani o să mă las de sex (alternativ, sexul o să mă lase pe mine).
Iar până la 70 de ani o să mă tot gândesc ce naibii să fac în următorii 50 de ani…

Cu Mozart de lesă, prin oraș

April 29, 2010

Nu știu alții cum sunt, dar Io, Victor, am o slăbiciune pentru Micuțul Austriac. Pe care, sigur, nu-l ținea ta-su în beci să-i facă copii, ci-i dădea cu capacul de la clape peste dește dacă nu repeta măcar zece ore pe zi (deci îți dai seama cât de original am pus-o de vreme ce austriecii sunt cei mai mari investitori în România?). O fi vreo chestie freudiană, zic, că și pe Futac îl punea tăticul lui să versifice în iambi hexametrici din fragedă pruncie, așa că poate de-aia Wolfgang ocupă primele trei locuri în Futac Top Ten al clasicilor în viață (adică nemuritori, bre).

Ei bine astăzi, conducându-mi imensul talent către casă (îl car într-un convoi de doojpatru de basculante pline ochi), am oprit câteva momente la semafor lângă o mașină (un Opel, parcă). Care avea boxele date la maxim. Din care boxe răzbătea Concertul nr. 24 pentru pian al lui W.A.M. (nu Săndele, n-am mâncat nici un haș). L-am recunoscut nu pentru că aș avea o cultură muzicală fenomenală (pentru că am), ci pentru că e una din bucățile mele favorite care-mi spune negru pe alb și cu majuscule că există Tatăl Nostru carele ești în Ceruri.

Știu, știu, ar fi trebuit să mă iau după mașina lu’ nenea ăla, să-i iau pulsul și poate un mic interviu. Că nu e tocmai de colea să ți-o tragi în venă cu Mozart, taman în traficul bucureștean. Dar tocmai ce-mi căutam discul Irefutabil al Paraziților (vroiam să fac un feat Paraziții pe Mozart) și n-am apucat să văd pe unde a apucat-o apucatul ăla când s-a făcut verde.

Blog me, Amadeus

January 31, 2010

Unora o să li se pară puțin ciudat că Futacu și Mozart se regăsesc în aceeași propoziție, deși am mai spus-o, între micuțul din târgul sării (Salzburg, da) și lunganul din târgul lelii (București, mda) există o mare asemănare: amândoi ne așezăm în fața clapelor (pian el, mac je), iar Marele Talent ne toarnă în pahare (note lui, cuvinte mie). Rămâneți pe postul meu și o să vedeți ce mișto se aliniază ciorile pe firele de telefon.

Suntem o cultură minoră și periferică. (direct la vinclu, să moară kaka de ciudă!)

Bun, știu, ne lipsesc și vreo 1.000 de ani de istorie, dar orișicâtuși, din momentul în care am apărut pe scenă, am avut treabă aproape exclusiv cu ungurii, turcii, tătarii, leșii, rușii și alte lighioane, decât cu actele artistice. Plus că de la atâta otrăvit fântâni, pârjolit holde și cărăbănit în munți făceam o febră musculară teribilă, monșer, așa că n-am putut să răspundem în fața posterității decât la oral. Cu scrisul, subțire spre deloc. De fapt, doar de vreo 200 de ani putem spune că au apărut și pe plaiurile țărișoarei noastre preocupări întru așternerea artistică (au nu utilitară) a slovelor pe hârtie.

Legea compensației (descoperită în secolul opșpe de savantul neamț Gunther von Kompensatz) lucrează însă cum nici cu gândul nu gândești. N-am scris noi mii de ani, n-avem noi Șecspirii, Serbanteșii, Danții, Gheoții ori Dostoievșchii lor, n-avem operă și nici impact, dar băi nene, avem bloguri! Câtă frunză și câtă iarbă. Și nu-i vorba acilea de blogul Marinelei care-și expune visele, șuncile ori poeziile preferate pe net, ci de catralioanele alea de bloguri de opinii. De parcă s-ar fi dat drumul unui concurs național calchiat după “Cântarea României” de pe vremuri: “Păreriști și câștigi”.

Las la o parte gramatica mai mult decât precară a majorității cetățenilor care, contrar peștilor, își depun icrele gândirii în locuri publice. Că nu știi să faci un acord între subiect și predicat, că nu știi când se folosește cratimă și când nu, că pui virgulele precum pune mă-ta mare sarea la murături, că iii-urile reprezintă pentru tine cam același lucru ca găurile negre pentru fizicieni (și nu, nu e vorba de găurile la care te gândești tu), că stilistic vorbind ești încremenit în proiectul “compunere clasa a 7-a” și că singurele epitete pe care le folosești în mod uzual sunt “retard”, “în pizda mă-ti” și “s-o fut pe mă-ta” – mă lasă nemuritor și rece. Toți am fost la școală, dar nu toți avem școală.

Cu adevărat nasurlesc este însă că nici măcar părerile alea pe care le scoți pe piață nu sunt ale tale, ci tot de împrumut le ai. Că tu n-ai opinie, ai copypăstime. Belești ochiu’ în stâga și în dreapta, vezi ce zice icsulescu ori ygrecescu și pac! la Blogoiu. Iar burlesc de-a dreptul e vastul, incomensurabilul tău orizont de pricepoșenie. Pentru că tu ai părereri ferme despre încălzirea globală, despre politica externă americană, despre evrei, despre toate sporturile cu mingea, despre filme, despre globalizare, despre sex, despre femei, bărbați, copii, bunici, rude până la spița a zecea, mașini, bășini, stela și arșinel, leana și costel, gadgeturi, degerături, bani, cărți, carduri, soft, hard, mauși, flash, silicoane, droguri, poliție, țări, muzici, înghețată pe băț, poezie, politică, economie, biznis, antreprenoriat, taxe, evaziune, comunism, ceaușescu, revoluție, conspirație, constipație, punctul 8, punctul G, securiști, emo, reclame, unguri, țigani, homosexuali, ortodoxie, catolicism, biblie, extratereștrii, tot.

Scriem prea mult, citim prea puțin și gândim aproape de loc. Amadeus, ai legătura.

Micăstății Sale Emil Boc, Premier de România

January 14, 2010

Excrescența Voastră,

Înțeleg din mass-media că în Țara pe care cu oror o conduceți se pot câștiga niște bani frumoși în calitate de funcționar de stat, cu condiția să existe puțină voință, nițică inventivitate și o instituție potrivită.

Bunăoară, am aflat cu deosebit interes că fosta șefă a Fondului Proprietatea a încasat în anul 2009 prea-frumoasa sumă de 441.000 euro (patru sute patruzeci și una mii) reprezentând salarii, bonusuri și plăți compensatorii.

Domnule Preamier,

Sunt un om cu competențe multiple și pe diverse domenii. Oamenii care mă cunosc au doar osanale să-mi aducă, deși mă apreciază mult sub adevărata mea valoare. Însă chiar și așa, bat de departe cotația unciei de aur, deci puteți conta pe mine ca pe un colaborator foarte prețios. De asemenea, țin să menționez că sunt uzufructuarul unei imaginații ieșite din comun, care-mi permite nu doar să fac dragoste ca un zeu, ci și să procreez idei care mai de care mai atrăgătoare și superbe. Pe lângă mine, gemenele lui Hefner sunt niște blonde, mă scuzați, epule emule.

Micăstatea Noastră,

Citind Io, Victor, despre Fondul Proprietatea mi-a venit una din acele idei pentru care Arhimede o striga pe amantă-sa Evrika ca să-l sugă, iar Einstein cordea câte două laborante deodată ca să-și relaxeze musculatura pelviană. Fiți atent, că o sloboz în lume: cum ar fi să înființați sub conducerea mea măiastră Fondul Disperarea? Principiul de funcționare e genial de simplu: toți românii disperați în legătură cu orice (politică, politicieni, Președinte, drumuri și autostrăzi, trenuri, gropi, trafic, prețuri, mârlănie, șmechereală, prostie, administrație … … …) să fie obligați să doneze Fondului 33% din tot ce au, începând cu salariile și economiile și terminând cu bunurile imobile. Totul sub generosul slogan (îl aveți bonus de la mine) “Disperarea costă. Nu doar ani, ci și bani”. Un calcul matematic ne arată că la o medie de 15.000 euro pe cap de disperat, Fondul ar ajunge să gestioneze cu ușurință cam 300.000.000.000 euro (trei sute de miliarde)!!! Iar la banii ăștia credeți-mă, chiar nu mai contează nimic și nimeni. Cu atât mai puțin un salariu cu 8 zeoruri pentru mine. Oricum, ideea ar fi ca banii să fie investiți înțelept: cumpărăm o țară mică și amărâtă și o transformăm într-un Bănat, pentru toți băeții care vor vrea să fie Bani pă față.

În speranța că epistolul meu vă regăsește într-o formă plină și de zile mari, primiți vă rog salutările mele concrescente și incongruente, plus sărutări de mânușițe Doamnei,

Victor Futacu

Epigonilor mei

January 8, 2010

Observ cu o detașare olimpiană că deși n-a trecut decât insignifiantă vreme de când Futacul a intromisionat viguros agorra rrromânească (știu mamă, e fantastic ce pot face două ovare dibace), nu doar copiii mei legitimi îmi spun “tati, tati”, ci și spuneri, expresii și idei pe care le întâlnesc prin diverse locuri. A început încă de aici, de unde futăcismul a penetrat mediul politic, apoi presa scrisă și de-acolo la vale pă bloguri. Acum însă nu trece ziulică de la Marele godOS să nu-mi facă cu mânuțele grăsuțe vreo invenție dealu’ je în timp ce-mi susură un duios “bună tati!”.

Loați, bă, loați fără jenă, că nu degeaba mi se spune “Pixul lui Dumnezeu” prin anumite medii înalte. Am de dat la tot mapamondu’, numa’ să poată duce conte. Că după becalizarea Țării, io zic că doar o futacizare o mai poate salva.

Un Leu pentru Hipopotamu meu

January 4, 2010

Trăim într-un popor mișto, se știe. Chestia najpa cu spume e însă faptu’ că în același timp, trăim într-o țară scumpă a naibii. Știu, n-ai fi bănuit pân’ amu că ești poligam, nu? Noroc cu văr-to Futacu că mai dășchide ochii la Națiune ș-o lasă cu privirea belită dă admirațiune. I’m a fuckin’ pornstar, I know.

Un’ te uiți, numa’ prețuri babane – la bani (dobânzi ca la noi la nimenea), la combustibil (știți că avem printre cele mai mari prețuri pă litrul dă combustibil fără taxe din Ioropa, nu?), la km de drum construit, la țoale, la potol, la scule, la bascule, la chilu’ dă cuie, la scurtu’ dă muie, în fine, la orice vrea sufletu’ tău consumerist să consume. Și io vorbesc acilea de valori nominale (adicătelea, 5 oiro tricoiu’ în Deutschland și 10 oiro același tricoi’ în același magazin în Rumenienland), că dacă echivalăm prețurile la paritatea puterii de cumpărare (PPP), luăm detașat titlul de campioană mondială.

De-asta vin și zic: oricum trecerea la euro e un vis frumos și tare îndepărtat cu acești Pițurci ai Finanțelor (Isărescu, Georgescu, Văcăroiu, Tănăsescu, Vlădescu, Pogea & co) ori ai Administrației (Boc, Videanu, Tăriceanu, Năstase, Blaga & co) pă care-i deținem. Și cică nici euro nu se simte prea bine, s-ar putea ca până om fi noi pregătiți pentru el (cu cursu’, cu inflația, cu deficitele) să renunțe alții de tot la el.

Așa că, domnu’ Lamborghinius Prigoană, dacă vreți să fiți pă felie cu omu’ dă rând și totodată să intrați erect în istorie, prima inițiativă legislativă a lu’ tălică ar trebui să fie schimbarea denumirii monedei naționale din LEU în HIPOPOTAM.

Na hai, că mă loai cu vorbele și vă aruncai în brațe și sloganu’ dă campanie ca garnitura-vura. Plus mascota și imnu’ dă se audio-video mai gios, pă un Youtube frumos:

PS Hai că-mi ești simpatic, deși n-ai mustață ca tac-to, așa că de data asta ți-o dau pe gratis.

Să să oftică toți găozarii

December 24, 2009

Sunt pe deplin conștient de faptul că, după postul ăsta, o să sară toți lăbarii să-mi umple orificiile cu carne. Tu ăla cu muian de khmer portocaliu, nu te repezi cu ditamai tiru‘ că am mai spus-o și răs-spus-o, nu am mașină, deci n-ai în ce portbagaj să-mi lași pulile alea de bou bălțat cu care te îndrepți vijelios încoa’. Dar încă din clipa în care, meditând în poziția ciorbei dă burtă la sensul vieții și mersul Universului m-am hotărât că eu unul, când oi fi mare, mă fac zurlnalist ca să-mi găsesc pă această cale un debușeu al talentului pă care-l simțeam cum să zbate în mine precum păstrăvu’ pă uscat, mi-am asumat că, știindu-mi capacitățile de a fi cel mai bun dintre cei mai buni, o să stârnesc multă invidie, ură deșănțată și patibulară (ce căcat o însemna cuvântu’ ăsta?), deontologism primitiv și sentimente fără sens giratoriu (muhahaha, să-mi fut una, ce-am dat-o p-asta, nene!). Fiindcă o știu prea bine, poți doar să-l iubești sau să-l urăști pe Futacu, indiferent nu are cum să-ți fie. “It camz uiz ză teritorii”, ca să-l citez pă Marele Bill.

Acestea fiind spuse, așa, ca o mică și vioaie introducere în personalitatea mea fascinantă (nu dau autografe zilele astea, am pixu’ bolnav; cred că a tras-o pă Nirvana curentu’ sau ceva), să intrăm în miezul subiectului pă care vroiam să-l expun în fața ochilor Națiunii. Deci mă sună oameni, bă. Bucăți dă bucați, nu ciurucuri gen văru’ Grigore de la Triaj cum te sună pă tine, băi pulici. Care vor să-mi transmită cu ocazia sărbătorilor gândurile și urările lor creștinești de bine și propășire, bă. Bine, io sunt domn și nu le răspund, să intră direct mesageria ca să nu-și consume oamenii minutele. Așa că ia de colea transcripturile mesajelor vocale, prin amabilitatea Aberant Media. Să crape ficatu’ în tine și să ai și tu ce pune pă masă dă sărbători:

Sorin Ovidiu Vântu: Salut băi pișicher bolnav la creierii capului. Când vii și pe la mine să-mi vezi colecția cea nouă de vitralii? Știi cât de mult îmi doresc să te văd la mine pe sticlă, da’ tu nu te lași neam. Din ce aluat, din ce plămadă deosebită sunteți făcut, stimate domnule Futacu, incredibil!

Dan Voiculescu: Victore, chiar ieri mă uitam la geamurile de la Grivco pe care ai avut avantaju’ și onoarea de a le freca și nu-mi venea să-mi cred ochilor: oare e adevărat? Oare nu visez? Oare am învins cu adevărat la 20 de ani după ce To’arășu a… Îl am pe cel mai bun lustrangiu de suprafețe vitrate din țară, poate și din lume? Ce finețe, ce mână, ce talent, Victore! Îți mulțumesc că exiști.

Radu Moraru: Victore, vroiam doar să-ți spun că-mi pare rău, a fost o neînțelegere la mijloc. Trebuia să te lovesc cu și mai multă sete la operația aia de creier, trepanatule! ‘Tu-ți gura ta băloasă de câine roșu.

Crin Antonescu: Bătrâne, te-am sunat. Vroiam să-ți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine lunile acestea. Sunt conștient că te-am dezamăgit puțin că nu i-am tras-o lui Băsescu așa cum am fi vrut amândoi – știi cum râdeam noi înainte de campanie, că o să facem sex în grup cu Marinarul – dar n-au intrat zilele în sac, nu? Poate ne vedem și noi la o tablă, spune-mi numai tu cum stai cu timpul, la mine știi că nu-i o problemă, am timp liber să dau și la alții.

Sorin Oprescu: Pulifer, vroiam să-ți zic de alea-alea, da’ lasă, că văd că ești cam ocupat. Poate îți faci nițel timp și mă cauți zilele astea, că de nu, viu io și te caut la ouă. Nu, nu ți le număr, știu că ai 3, da’ o să-i fugăresc de să-i ia dracii pă lăței, să-mi fac nițel mâna pentru cățeii comunitari, că declanșez din ianuarie operațiunea “Boc și groază” în rândul lor. Hai, te-am pupat tăticu, sărutări de mâini Nirvanei.

Mircea Geoană: Domnu’ Futacu, nu știu dacă a ajuns și la dumneavoastră vestea, doream să v-o dau în exclusivitate: Moș Crăciun și renii săi au renumărat voturile și se pare că am înfrânt din nou dictatura băsesciană. De data asta, și o spun cu toată tăria, definitiv. Trebuie doar ca Curtea Marțială să ia act, o simplă formalitate. Primul meu decret în calitate de Președinte va fi să vă decorez cu Ordinul Mihaela și Azorel Clasa Întâi, pentru merite deosebite în promovarea și propovăduirea în rândul maselor largi a democrației și statului de drepți. O să vă mai dau niște bipuri zilele astea, să mă sunați înapoi când va fi un moment bun pentru dumneavoastră să-mi luați un interviu, da?

Adrian Năstase: Bună seara, domnule Victor Futacu. Vroiam să vă urez toate cele bune, așa, ca de la arogant la arogant, dar se pare că sunteți născut din părinți campioni în aroganță dacă nu răspundeți la telefon și-mi intră direct căsuța vocală. Am și eu câteva din acestea și știu ce înseamnă să dai roată-roată pe la toate să vezi dacă totul e în regulă și nu ți-a scăpat nimic important, așa că… Bună seara!

Emil Boc: Derbedeuldracului, hai că ai fost mortal cu vituperările tale anul ăsta. Să știi că mi se pare că ești ca vinul. Pe măsură ce trec anii, devii tot mai bun măi Victore. Pitica Porotcalie te salutam și te așteaptam la o palincă și-un șorici după Anus Nous, da? Să n-o uiți pe Nirvana acasă ca data trecută, că iar se umple de spume nevastă-mea.

Elena Udrea: Victoraș, puiuț, de când mi-ai mărturisit că ai fi vrut să te reîncarnezi în sutienul meu sau, dacă nu se poate, măcar într-o cutie de Tampax, mă trec niște fiori foarte lubrici ori de câte ori mă gândesc la tine. Uite, și acuma când îți vorbesc mi se ridică părul de pe brațe ca țepele pe marginea drumurilor în vremea lui Țepeș-Vodă, zis Dracula.  Nu știu în ce să-mi îngrop pasiunea pe care ai stârnit-o în mine, sper să nu mă arunc pe potol ca dățile trecute când eram aproape să pățăsc la fel. Te mai sun, pui mic.

Dinu Patriciu: Ceee, Victor Futacu? Care dintre voi mi-a dat numărul lui Futacu, sclavilor? Vroiam să vorbesc cu… În fine, nu mai are importanță acum. Victore, ți-am tras-o anul ăsta la marele fix cu “Adevărul”, ai simțit cum te ustura când te pișai, nu? E, tot e bine, la anu’ o să te piși balast, să vezi atunci senzații tari.

Traian Băsescu: Tonomateee, să trăiești bine și să-i transmiți și lu’ Țăranu’ că-l iubesc și că mă uit în gura presei ca în gura lu’ idolu’ meu, Putin.

Ion Iliescu: Hm… Hm… Hm… Nina, nu s-a făcut legătura, ce să fac? Și dacă totuși mă aude și îi închid telefonul în nas? Bine, hai că sun mai târziu.

Oralul botanistei de la doi

December 11, 2009

Am stat la bloc de când mă știu. Primele imagini clare pe care mi le amintesc sunt antenele colective de pe vremea lui Ceașcă cu care se prindeau bulgarii, sârbii, ungurii sau rușii la televizoarele alb-negru.

Băietan fiind și încercând să trec la nivelul următor de la lucrul manual de șapte-opt ori pe zi, m-am lipit de niște băieți mai mari cu care jucam fotbal în cartier. Care mi-au povestit de “botanista de la doi”. O “babetă” (când ai 13-14 ani, tot ce sare de 30 de ani intră în categoria bătrânet) fără copii care avea un bărbat ce dădea pe acasă doar 3-4 zile pe lună. Femeie singură, dar cu principii: nu-și înșela bărbatul. Și nu, nu te gândi că era vreo balenă nasoală pe care ar fi refuzat-o până și un ocnaș eliberat conidționat după 5 ani de academie. Era o tipă chiar drăguțică, mignonă, subțirică, cu toate cele potrivite și așezate acolo unde trebuie. Dar ca să compenseze într-un fel lipsa bărbatului din casă, dăduse în patima acadelelor. Și marea ei feblețe erau băieții de 14-15-16 ani.
Când am ajuns eu să-i fac prima vizită, Natalia (“Lia” de față cu ea, “botanista de la doi” între noi, băieții) se ocupa de suflatul în cimpoi de câțiva ani buni. Așa că dezvoltase o tehnică absolut momumentală. Putea să te facă să-ți verși fasolea în 30 de secunde, dar putea la fel de bine să-ți țină babicu’ în viață timp de 30 de minute. Dacă ar fi existat un campionat mondial în felatio, sunt sigur că Lia ar fi câștigat toate cele 3 medalii.

Povestea s-a sfârșit prost, am aflat-o la câțiva ani după ce mă mutasem din cartier și dădusem de gustul smochinelor. A prins-o bărbatu-său în timp ce-i devora crenvuștiu’ lu’ un puber. După ce i-a trecut stupoarea și l-a alungat cu un șut în cur pe băiat, omul luat satârul din bucătărie și a tranșat-o pe ici, pe colo, prin punctele esențiale pe Lia. Cică ultimele ei cuvinte ar fi fost “Dragă, ai înnebunit? Nu te-am înșelat cu nimeni, niciodată”.